Aveam doar 16 ani cind am trait o poveste de iubire adolescentina , pura si platonica pentru ca noi eram cu totul alta generatie decit aceasta din zilele noastre si aveam prejudecati ,respect de sine si de parinti ,eram extrem de pudici si retinuti . Baiatul avea 21 de ani si cei cinci ani mai mult insemnau ceva pentru mine care eram obisnuita sa fiu curtata de pusti de 15-16 ani . Cu el aveam alte lucruri de discutat ,il admiram din multe puncte de vedere , insa nu pot sa spun ca simteam "fluturi in stomac" sau "fiori reci pe sira spinarii" la intilnirile cu el asa cum ar fi fost normal . Simteam o nemarginita prietenie si atit . Credeam ca si pentru el era la fel pentru ca era respectuos , putin timid si retinut ,asa incit ,la numai citeva luni de cind ne cunosteam, cind a trebuit sa plece in armata nu banuiam cit a suferit el in urma acestei despartiri. Au urmat scrisori din ce in ce mai romantice , insa incet-incet ,pe mine m-a luat valul , am cunoscut si alti baieti , am intrat la serviciu si vorba cintecului "eu nu te-am uitat , dar vezi , te-am ratacit prin ginduri" si asa s-a terminat o idila nedusa pina la capat . Ne-am pierdut urma , fiecare si-a trait viata asa cum ne-a fost data si 40 de ani nu am mai stiut nimic unul de altul . Eu am avut o prima casnicie (de opt ani ), cu un om care dupa un an de la casatorie s-a dovedit a fi un infocat prieten al paharului , am crescut singura (ajutata de parintii mei) un baiat din aceasta casatorie (acum sunt si bunica unui baietel de 4 ani ), am incercat si o a doua casatorie , care a durat mai mult (saptesprezece ani) dar care s-a dovedit ca nu putea continua din cauza multelor legaturi extraconjugale ale celui de-al doilea sot , asa incit acum mai bine de sase ani am pus capat si acestei "casnicii" hotarita fiind sa nu mai am vreodata nici un fel de experienta de genul acesta pentru ca la cei 50 de ani pe care-i aveam atunci si mai ales si in urma unor probleme de sanatate , numai de relatii nu mi-a mai ars. Traind asa ,m-am simtit linistita , mi-am asumat statutul de femeie divortata si m-am impacat cu aceasta situatie , mai ales ca inca de la 38 de ani trebuise sa fac o histerectomie totala , ceea ce mi-a taiat definitiv orice avint legat de vreo relatie cu un barbat si atit fizic , cit mai ales psihic, am simtit o mare repulsie pentru apropierea oricarui barbat. In aprilie anul acesta , s-a intimplat insa un lucru pur si simplu miraculos . M-am reintilnit cu "iubirea" din tineretea mea dupa 40 de ani in care nu am mai stiut nicmic unul despre altul , printr-o pura intimplare (m-am mutat din nou in cartierul in care copilarisem ) printr-o ruda a lui ,vecina cu actualul meu domiciliu, am aflat despre el ca locuia relativ aproape de mine , ca avea o familie frumoasa (casnicie de 38 de ani , doi baieti mari ,un nepotel de 4 ani ) si ca (din spusele acestei rude ) mereu si-a dorit sa ma reintilneasca pentru ca s-a gindit toata viata la mine si nu m-a uitat. A avut loc revederea , a fost ceva atit de emotionant ca si acum cind scriu mi se preling lacrimi pe obaz , am povestit ore in sir si asa am aflat cit de mult a suferit cind , in armata fiind, nu a mai primit scrisori de la mine , cind a venit apoi in permisii si a aflat ca eu eram prietena cu altcineva , sau cind a aflat ca ma casatorisem , dupa care am disparut de tot mutindu-ma in alt cartier .Niciodata nu m-am gindit ca am putut sa provoc cuiva asa o suferinta . Cum am putut sa fiu atit de superficiala sa nu-mi dau seama ca sunt totusi si barbati care pot suferi din dragoste ? Trecerea anilor si-a pus in mod cert amprenta pe figurile noastre , insa tot am regasit unul la celalalt trasaturile de alta data . De la revedere au urmat zile intregi de discutii la telefon , pe mail-uri , citeodata si intilniri si plimbari prin parc . Mi-am dat seama ca simtim amindoi o deosebita placere sa fim impreuna , sa vorbim ,evident cu mari precautii , pentru ca familia lui sa nu cumva sa banuiasca ceva . Eu i-am explicat din capul locului ca sunt ani , multi ani de cind am renuntat la orice idee de a avea vreo relatie cu vreun barbat , el stie bine lucrul acesta si totusi ... face tot posibilul sa nu treaca o zi macar fara un telefon , un mail sau sa nu treaca o saptamina fara o mica revedere la o nevinovata plimbare in parc. Pentru mine chiar daca el ar fi un om liber , ar fi o mare problema sa mai am o relatie cu un barbat ,iar pentru el imi imaginez ca e o problema pentru ca isi respecta foarte mult sotia si copii , insa sunt luni de zile in care ne-am obisnuit sa vorbim , sa ne auzim , sa ne intilnim si tot timpul am un sentiment de vinovatie ca fac un lucru nepermis , dar ceva ma impiedica sa spun STOP acestor intilniri nevinovate , mai ales ca el m-a facut sa inteleg ca l-ar durea din nou , ca si prima oara , daca eu as disparea din nou . Pur si simplu traim o idila plina de romantism ca la 16 , respectiv 21 de ani , dar acum parca si mai puternica si nu stiu unde va duce . Sunt constienta ca am o virsta (56) la care nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca o sa simt ceea ce NU am simtit pentru el la 16 ani . A trebuit sa treaca 40 de ani ca sa vad cit de mult am gresit atunci (dar eram mult prea mica si nu ma gindeam la relatii de la 16 ani ) si sa constat acum ca nu e nimic de facut pentru ca nu as accepta in ruptul capului ca el sa renunte la sotia sa ca sa fie cu mine .Nici in tinerete nu am avut vreodata o relatie extraconjugala de nici un fel ,cu un barbat casatorit cu atit mai putin , cum as putea acum sa fac asa ceva , cu atit mai mult cu cit eu am fost mereu cea inselata de cel de-al doilea sot si stiu foarte bine ce inseamna asta . E o situatie fara iesire pentru ca nu pot sa pun capat definitiv acestor intilniri nevinovate si nici nu pot sa continui asa pina cind cineva il va vedea cu mine si Doamne-fereste ar ajunge la urechile sotiei lui . Ea nu are nici o vina sa sufere ca barbatul ei , la cei 61 de ani ai lui ,are o "legatura" cu o alta femeie , pentru ca nimeni nu ar crede ca intre noi , oameni batrini , nu exista nimic decit o prietenie nascuta din cenusa unei iubiri trecute si neimpartasite , vorba lui Caranfil , "pune asta intr-un film si nu te crede nimeni". Faptul ca sunt o femeie singura ,ca ma simt minunat in prezenta lui , ca avem multe in comun , nu ma indreptateste sa-i dau sperante decit ca , vreodata , daca ne va mai da Dumnezeu atit de multe zile de trait si daca vom fi singuri cu adevarat amindoi , abia atunci , chiar si la 90 de ani , ne vom petrece ultimele zile impreuna . Chiar daca asta este atit de putin probabil , am sa traiesc de acum inainte cu acest gind , ca daca ceva pe linia sufletelor noastre a ramas acum 40 de ani neterminat se va finaliza intr-un fel CINDVA fara ca nimeni sa sufere si fara sa fie nevoie de o alta despartire dupa ce o minune ne-a adus inapoi unul in calea celuilalt . Pina atunci , nu pot decit sa-i fiu cea mai buna prietena , confidenta , amica .




publicata in 2013-09-24

Love, romance and relationship quotes for your soul

• 'Love is not weakness. It is strong. Only the sacrament of marriage can contain it.'
  ~ Boris Pasternak
• 'Love is the only sane and satisfactory answer to the problem of human existence.'
  ~ Erich Fromm
• 'Bitterness imprisons life; love releases it. Bitterness paralyzes life; love empowers it. Bitterness sours life; love sweetens it. Bitterness sickens life; love heals it. Bitterness blinds life; love anoints its eyes.'
  ~ Harry Emerson Fosdick