SFÂRȘIT DE CAPITOL

poveste de dragoste scrisa de Mihail Ciupercescu

Motto

„Dar,
din senin,
tu ai plecat definitiv,
iar eu atuncea am simțit
c-alunec în prăpastia adâncă
ce gura-și deschidea ca să mă-nghită,
că nu mai scap,
că sunt pierdut,
că m-ai închis în visul tău,
că dormi adânc
și n-ai să te trezești !…”

Cine nu tânjește după iubire și nu o caută cu disperare continuă din imperioasa nevoie de a atenua neliniști ancestrale, de a reînnoi echilibre interioare mereu amenințate, sau numai pentru a umple hăul absorbitor al monosingurătăților sinucigașe?
Cu siguranță că nici eu nu am fost și nu sunt scutit de asemenea zbateri, însă educația m-a format astfel încât să nu îmi manifest spaimele față de evenimentele-destin, să îmi camuflez și să îmi dozez cu grijă sentimentele, speranțele, îndoielile și temerile majore, să fiu circumspect în fața izbânzilor – care ar fi, sau ar ascunde de fapt, eșecuri predestinate sau numai deșărtăciune; apoi am învățat să uzez circumstanțial de masca raționalității – mereu rece, distantă, echilibrată sau arogant㠖, așezând-o cu grijă peste emoțiile prea nude ale sufletului meu naiv.
Altfel spus, am ascuns în mine mereu, cu nespusă perseverență, un introvertit exagerat și exigent, dar nu dintr-un considerent religios invocator al supremului păcat, ci numai din nevoia stupidă, absurdă și profund, profund egoistă ca – în lumea iluziilor sau a umbrelor, despre care știam că le trăim efemer –, să întâlnesc – pentru mine, raportate numai la mine –, prietenii și iubiri necondiționate, statornice, concrete, profunde, definitive, absolute; ca și cum l-aș căuta pe Dumnezeu printre oameni, eu neconsiderându-mă nici o clipă Dumnezeu.
Am consumat și îndurat – disimulând, testând, tatonând și crezând că am în permanență totul sub control rațional-speculativ –, căutări, așteptări, proiecte și visări întru prietenii și iubiri imposibile; până într-un târziu, când am pierdut-o definitiv pe Diana.
Habar nu aveam nici că o iubesc, nici cât o iubesc. Credeam, și astăzi cred cu aceeași tărie, că ea m-a iubit cu atâta intensitate încât arderea ei s-a consumat neîndurător de rapid.
Dar numai astfel mi-a relevat – cu o nemaiîntâlnit de directă naturalețe, cu o nerușinare respingătoare, dar, inconștient, înedelung și permanent râvnită ca nevoie neîngăduită, cu o amprentare specială a segmentelor de timp trăite –, tot ce înseamnă iubire ardentă, dăruire lipsită de prejudecăți, grijă agresivă pentru fericirea proprie, prezent perpetuu excitat. Mă însoțea pe nesimțite – fără ostentație și fără a se face obositoare, deci uimitor de firesc –, pe rutele venirilor și plecărilor mele, pe intervalul absențelor mele, pe traseele rătăcirilor mele, în spațiul privat al singurătăților mele. Îmi târa după sine, la fel de subtil, toate rămânerile mele în urmă-i sau prin vise. Mă orna cu sărutări și mângâieri atât de concrete încât ajunsesem să i le port precum fireasca îmbrăcăminte intimă de zi cu zi. Mă năucea cu inovări continue în manifestarea plăcerilor nestăpânite impregnate pe chipu-i transfigurat, în respirația accelerată, în cuvintele-i ștrangulate și în șerpuirile trupului. Era toată o jertfă pe altarul dragostei ei. Iar când era veselă, și asta se întâmpla mai tot timpul când mă întâlnea, era pentru mine spectacolul cel mai armonios și mai seducător, pentru că ansamblul însușirilor fizice îi strălucea cum numai diversitatea frumuseților naturii poate străluci în soare. Priviri, ascultări, gesturi, atitudini, fapte erau re-create și re-interpretate într-o cu totul altă simbolistică a simțurilor, a timpului și a spațiului, lărgindu-mi universul personal dincolo de orice fantezii. Așa am descoperit că parte din virtuțile la care țineam și cu care mă mândream nu erau decât niște vicii deghizate.
Nici n-am băgat de seamă cum a reușit să trecă de la periferia universului meu în chiar centrul lui. Așa se face că rosturile mele anterioare – altădată singurele importante –, ajunseseră să graviteze second, dar fără nici o frustrare, în jurul a ceea ce devenise ea pentru mine, doar dragoste și sex îngemănate atipic într-o prietenie la care, am convingerea, nu pot ajunge cei ce s-au născut mediocri.
Eram flatat că pot avea parte cu atâta generozitate de dragoste, sex și excitare, totuși, cu cât mă dominau mai mult, cu atât mă străduiam să le tratez ca probleme secunde, atemporale, sau ca surse de noi explorări intelectualiste. Și-atunci, consecvent adept și artizan al disimulării stărilor afective bazate pe voluptăți fizice, am găsit de cuviință să dau un alt aspect experienței unice pe care o trăiam cu o intensitate neostoită, să o transpun sofisticat în plan mental.
Erau plăceri atât de scumpe și legături atât de duioase încât le sporea enorm gradul de interzicere și de primejdie, dar ne deveniseră atât de necesare încât dobândiserăm în jur o aură de virtute și chiar de respect, prin simplul fapt că nu țineam nimic secret și ignoram cu infinită naturalețe opreliștile eticii cosmeticizate de-atunci.
Pentru mine, tot ceea ce până atunci era banal prin repetiție cotidiană, devenise excepțional și unic. Totuși, caracterul grotesc al întâmplărilor de zi cu zi nu-mi lăsa timp să mă rușinez de asta. Atât de insistentă și atât de repetată devenise pofta de a-mi împlini și chiar a-mi întrece chemările corpului meu. Nevoia de ea ajunsese să mă obsedeze ca o problemă acută, sau ca o muzică obsesivă, săvârșind minunea de a transforma firescul capriciu al cărnii într-un asalt incredibil al ei asupra spiritului.
Ajunsesem ori să nu mai fac nimic pentru întreținerea dragostei noastre, punându-mi tot sufletul în prietenia dintre noi, egală celorlalte puține prietenii pe care le aveam, ori să neglijez cu totul prietenia dintre noi, dar numai atunci când aveam parte de dragostea ei concretă și exclusivă. Asta spre deosebire de ea, atentă ostentativ, constant și egoist numai la iubirea ei, care nu lăsa loc pentru prietenie nici între noi, nici cu terți. În atare condiții nimic nu putea fi perfect în iubirea noastră, însă, cu siguranță, numai astfel ea reușise să devină nemărginită. Acest complicat tip de relație dintre noi îmi exalta public temeritatea până la stadiul în care vitalitatea mea devenea debordantă și sfidătoare, un fel de donqijotism, și m-a împins ca, de la o vreme, să nu mă mai las preocupat de ideea protectoare că agravez periculos relațiile, și așa încordate, cu cei din jur.
Dar fericirea nu se spulberă niciodată urmare a uneltirilor din afara ei decât dacă are în prealabil îndoielile ei lăuntrice. N-am înțeles niciodată cum de ajunsesem să mă satur de ea. Ipocrizia mea începu să convertea tot ce ni se întâmpla într-o avalanșă de cuvinte care descriau niște parametrii psihologizanți, conturau speculații filosofante și exerciții de tipare de logică. I-am zis „dimensiune intelectuală“, aspect care elimina orice conotații sexuale concrete și pe care ea a preluat-o imediat, cu încântare și interes, mai ales când făcea sex. Elucubrațiile savante, prin care eu în bună măsură mă străduiam să-mi justific inconsecvențele, deveniseră elemente importante ale iubirii ei nesățioase, pe care le-a asimilat în tabieturile și șoaptele dragostei ei, demonstrându-mi încă odată că sentimentele nu-și prea însușesc filosofia minții: „genialule”, „geniuță al meu” și altele asemenea dulcegării.
Mai apoi, neputința de a cuantifica exact abisurile lăuntrice pe care ea le deschiseseră în mine, neîmplinirea setei de a o vedea transfigurâdu-se epuizant prin plăcerile pe care i le provocam, faptul că vocația mea pentru frumusețe, câtă o aveam atunci, nu reușea să țină locul virtuții care ar fi trebuit să mă imunizeze față de ispitele prea grosiere, sau poate acutizarea conflictului dintre sufletul meu și carnea mea, aceasta din urmă reușind să preia inițiativa, acutizându-mi frica de demonii voluptăților care s-au declanșat în mine, sunt argumente insuficiente pentru a jusifica inițierea primelor șiretlicuri ale nevoii de despărțire care creștea în mine. Pentru că am avut impardonabilul tupeu de a-i mărturisi, repetat, în tot mai frecventele mele momente de ipocrizie aiuritoare, că mă bâtuie presimțirea și temerea că totul se va nărui curând, că suntem prea frumoși, prea ieșiți din comun, prea intenși ca să putem dăinui prea mult. Altruist perfid, deplângeam faptul că ea va deveni victimă colaterală a propriului meu destin care-mi prefigurase ca toată viața să căut fără să găsesc, sau găsind să pierd de îndată, și care, în consecință, acum urma să îmi amenințe fericirea și să îmi sacrifice dragostea pentru ea. Apoi, pervers, așteptam să toarne peste mine sfâșâitoare dovezi tăgăduitoare și liniștitoare constând în disperate declarații, lacrimi, sărutări și promisiuni.
Cât de masochist reușisem să devin, pentru că nici nu-mi trecea prin cap să pun capăt acestei relații seducătoate! Și cât de nedrept și cinic devenisem față de ea, căreia îi părea absurdă o astfel de eventualitate și îmi oprea cuvintele cu sărutări fierbinți peste care mai turna și lacrimi din belșug, rugându-mă să încetez! Pe mine însă nimic nu mă poate opri atunci când începeam să profețesc.
Dar – în timp ce repetam răsucirea pumnalului îndoielii în sufletul ei, motivându-mă din răsputeri că mă preocupă să îi fac cât mai ușor sfârșitul reluând sau imaginând, în atemporal și în imaterial, cele mai convenabile și mai convingătoare modele despre resemnare și supraviețuire în fața diverselor pierderi sau decepții sentimentale –, într-una din seri, ea m-a întrerupt spunâdu-mi simplu, cu aceeași sinceră simplitate debordantă și neargumentată cu care m-a și cucerit, că totul între noi s-a sfârșit. Și nu era o răzbunare pentru chinurile pe care i le provocam, nici o decizie de a pune capăt acestora, pentru că intrase demult în jocul meu sadomasochist, iar dragostea ei dobândise un soi de disperare, se agăța de ea ca un amenințat de înec și părea a nu se mai putea descleșta nicicând.
Și a plecat. Fără resentimente, fără ezitări, fără să-mi arate măcar că îi pasă, că este îndurerată, că îi pare rău; fără să aibă regrete pentru tot ce se sfârșește între noi, fără măcar să mă pregătescă, fără să mă consoleze cât de puțin acolo. Așadar, nici o explicație, nici o justificare, nici o motivație, nici un mobil… Pur și simplu!
Cât de cald și cât de crud devenise sufletul ei pentru mine! Ceea ce eu presupuneam sau imaginam verbal, la nesfârșit, ea a făptuit într-o singură clipă. S-a dovedit mult mai cinstită, mult mai puternică, mult mai directă, mult mai normală ca mine. Și astfel, inima ei, devenită dintr-o dată de gheață, a făcut să mi-o simt fierbinte pe-a mea. Dar mai ales a dat rațiunii mele o lecție memorabil㠖 de care totuși nu am putut ține seama cu consecvenț㠖, despre inutilitatea demersurilor verbale discursive, explicative, descriptive, perorative.
M-am trezit singur, atât de singur și de dezarmat încât nimic din vacarmul din jur nu mă mai ajungea, protejat fiind de disperarea pe care mi-o țeseam în juru-mi, precum viermii de mătase propriul cocon. O singurătate mai apăsătoare și mai exasperată decât toate celelalte traversate până atunci, cu atât mai mult cu cât în fața ochilor mei, plini de lacrimi adevărate ce reveneau din copilărie, începu să se caște ca o distanță amețitoare creat de zborul ei anunțat. O vedeam încremenit, parcă murit, cum se depărtează vie, ca o pasăre planând către intersecția cu perechea ce i-o fi fost destinată de-adevăratelea. Și nici măcar nu a făcut vreun ocol deasupra stârvului meu rănit, nici măcar o privire în urmă nu mi-a lăsat.
M-am simțit redus la o ramură ce sta să se usuce, dar pe care a poposit, totuși, numai ca să-și poată relua zborul, Pasărea Paradis.
Încerc zadarnic refugii în somnul altădată protector, pentru că insomnia mă terorizează, ținându-mă înlănțuit, gol și înnebunit, în arșița unui câmp deschis pârjolit de soarele enorm al lucidității iradiind doar suliți-reproș. Astfel mi-am alcătuit un rai exclusiv al amintirilor despre ea, din care nu voi putea fi expulzat niciodată: pierzând-o mi-am dat seama cât de dragă-mi era, pentru că numai despărțirea ațâță cumplit patimile mari.
Între timp, undeva, altundeva, tot în această lume, plutește, și umbrește, și fericește Pasărea Paradis.
I-am scris, dar nu i-am trimis niciodată mesajul, apreciindu-l prea melodramatic:

„Mi-am urnit cu greu privirea împovărată de deznădejdi, amânări și neputințe, peste conturul sur al blocurilor, al fabricilor și al zidurilor crescute din ciment și asfalt care m-au claustrat între ele, și mi-am odihnit-o pe cerul plumburiu brăzdat de irizările multicolore ale unui soare gata să se stingă. Mi-am zărit astfel, dintr-o peste-margine de sus a lumii, penetrând printre norii halucinând tot felul de forme, libertatea mea, prea înalt suspendată, izolată de mine, intangibilă.

Mi-am întinat privirea, cu deznădejede și ură, în grotescul, dizarmonia, scandalosul din jur, în tot ce repugnă, și m-am molipsit de toate acestea până la limita de a nu mai putea privi pe nimeni în față.

Atunci ai apărut tu, dându-mi răgazul de a-mi cufundat privirea între cutele de magnet ale formelor tale, absurd trăitoare în toiul mizeriilor lumii, limpezit-o cu armonie, dragoste și frumusețe – așa cum sunt scăldate ele în căldura ta inepuizabil㠖, reidentificându-mă în fleșuri despre mine, cel pe care îl abandonasem prin fără de iubire de prea multă vreme.

Într-un târziu, atunci când n-am mai avut încotro, mi-am întors din nou privirea în mine însumi, dar nu m-am recunoscut, într-atât de mult mi se schimonosiseră fără tine visele, năzuințele și tinerețea de care abia avusesem parte. Devenisem contur sur, îngemănat cu conturul blocurilor, fabricilor și zidurilor crescute din ciment și asfalt, sub un cer plumburiu brăzdat de irizări multicolore ale unui soare gata să se stingă.

Și ochii mei au fost din nou și pentru totdeauna tulburați de smogul contradicțiilor care au năvălit peste mine din lumea largă, din adâncurile mele și din absența ta…

Nu știu cum și de ce mi-ai fost hărăzită, dar te-ai insinuat ca reper ultim, niciodată sfârșit, al tuturor trăirilor mele viitoare…"


publicata in 2011-06-18


Love, romance and relationship quotes for your soul

  • 'Love can be understood only from the inside, as a language can be understood only someone who speaks it, as a world can be understood only someone who lives in it.'
    ~ Robert C Solomon
  • 'Love is an energy which exists of itself. It is its own value.'
    ~ Thornton Wilder
  • 'It is impossible to repent of love. The sin of love does not exist.'
    ~ Muriel Spark

Cautare in articole

Cele mai recente articole

partener care nu te iubeste

Știi că nu te iubește cu adevărat atunci cĂąnd…

Relațiile sunt complicate. AtĂąta timp cĂąt investești Ăźn comunicare, nu lași rutina să se instaleze complet și Ăźn principiu faci tot ce trebuie pentru a menține relația pe linia de …

Citeste mai departe ›
probleme comunicare relatie

4 moduri Ăźn care ĂźÈ›i poți răni partenerul fără să spui nimic

Sunt multe lucruri care pot dăuna unei relații dar puține dintre ele sunt la fel de dăunătoare precum problemele care apar la nivelul comunicării. Multe dintre acestea pot fi rezultatul …

Citeste mai departe ›
cerinte negative relatie

4 lucruri pe care partenerul nu trebuie să le ceară de la tine

Sunt multe lucruri care contează Ăźntr-o relație Ăźnsă puține sunt la fel de importante precum comunicarea și echilibrul. Dacă din punct de vedere al comunicării lucrurile par cĂąt se poate …

Citeste mai departe ›

Din dragoste - Caricaturi

  Sursa: www.caricaturisai.ro


Mesaje de dragoste

  • De-a lungul timpului, am construit o colectie impresionanta de mesaje de dragoste. Te invitam sa adaugi si tu mesajul tau de dragoste favorit.
  • Vrei mai multe mesaje de iubire? Citeste colectia de mesaje de iubire.

Parteneri