Lacrima frunzei


”O minciunã, o trãdare, lasã urme adânci în suflet.
Amintirea ta încã mã lasã fãrã glas...”


Mã întreb și acum dacã am procedat bine...
Au trecut trei ani de când aceastã întamplare lua naștere pentru prima oarã. Aveam atâtea vise, atâtea speranțe, iar ploaia mi le-a alungat asemeni unor frunze ruginite, bâtrane, care nu mai avea puterea sã spere într-un miracol. Era octombrie, luna ta preferatã. Ziceai cã îți poartã noroc. Amândoi știm cã aceastã lunã ne-a pus pecetea amândurora, facându-ne iluzii și dezastre în același timp. Credeam cã am descoperit iubirea adevãratã, pânã când ai apãrut tu în viața mea și ai șters totul, desenând cu o pensulã un nou început pentru amândoi.
Eram tânãrã, aveam douãzeci de ani, credeam cã totul este perfect. Studentã în anul trei la medicinã, lumea îmi era la picioare. Bãieții stãteau la coadã pentru a-mi duce mapa sau geanta, dar tu m-ai fermecat prin simplitatea dar și atracția pe care o simțeam aprinzându-se tot mai tare.
Totul a început intr-o frumoasã zi de 13 octombrie, intr-o dupa-amiaza rece și ploioasã. Veneam de la facultate și mã îndreptam spre spital unde aveam sã fac practicã pentru urmãtoarele câteva ore. Încercam sã gãsesc cu disperare un taxi, dar bineînțeles toate erau ocupate. Țin minte și acum cu ce eram îmbrãcatã. Aveam cizme albe din piele cu un pic de toc, un pardesiu superb din catifea albã cu nasturi negrii, geanta și mapa intr-o mânã, iar cu cealaltã mânã încercam sã fac semn oricãrui taxi sã opreascã. Degeaba, se pare cã nu aveam sorți de izbandã.
Dupa alte zeci de minute am reușit in cele din urmã sã gãsesc ”caleașca” cea mult așteptatã, dar atunci te-am vazut pe tine. Erai la volanul unei mașini negre foarte scumpe și te uitai la mine cu aceeasi mirare cu care mã uitam și eu. Simțeam cã am gãsit un om cu chip de înger, fãrã sã știu cã sufletul lui aparținea diavolului.
Într-o fracțiune de secundã, o altã mașinã îi tãie calea ”îngerului meu”, distrugând mașina, fãcând-o zob. Fiind datoria mea de a chema salvarea și de a acorda primul ajutor, am trântit ușa taxiului, șoferul înjurându-mã cu fãrã prea mult zel, și am pornit spre salvarea lui.
L-am vãzut. Era într-o baltã de sânge, având ochii ațintiți spre mine. Nu l-am mișcat, nu din fricã sau teamã, însã în poziția în care se afla, nu îmi puteam da seama dacã avea ceva mult mai grav, decât puteam vedea așa. Mi-am dat jos pardesiul meu, pe care îl iubeam foarte mult, fiind un cadou de la fratele meu de ziua mea, și l-am acoperit pe bietul suflet nenorocit. Trebuia sã-l țin conștient, și așa a început totul...
- Stai liniștit, totul va fi bine. Ambulanța este pe drum. Spune-mi cum te numești, de unde ești... Vrei sã anunț pe cineva de ce ai pãțit?
El se uita la mine cu niște ochii atât de albaștri și senini, încât mã fãceau pe mine sã uit cum sã respir, sã uit cum mã cheama, sã devin inconștientã. A încercat sã zâmbeascã, deși bãnuiam cã orice gest, orice respirație îl durea. Intr-un final, își gãsi puterea în a vorbi cu mine:
- Nu ai pe cine sã anunți. Știu cã totul va fi bine, am încredere în tine. Într-un fel mã bucur cã ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat.
Nu îmi venea sã cred ceea ce auzeam. El era fericit cã se afla în așa o stare, iar eu nu aveam ce sã-i spun. Cred cã în timpul accidentului se lovise și la cap. Nimeni, nici un om nu și-ar dori sã fie în starea lui. Norocul meu era cã de undeva din apropiere sirenele salvãrii se auzeau apropiindu-se din ce în ce mai mult de noi. Paramedicii îl luaserã pe targã, mulțumindu-mi cã am avut grijã de pacient și m-au intrebat dacã vreau sã merg cu ei. Am acceptat sã merg cu ei, nu numai pentru cã eram curioasã ce se va întâmpla cu el, dacã va muri sau trãi, dar spitalul la care îl duceau, era locul unde aveam eu sã fac practicã.
Am pornit spre spital, el devenind inconștient, aproape mort, din cauza rãnilor foarte grave pe care le avea. Și cu toate astea, nu-mi spusese cum îl cheamã.
Sirena ambulanței rãsuna pe bulevardele aglomerate ale Bucureștiului, șoferii enervându-se cã trebuiau sã treacã de pe o bandã pe alta, pentru a duce pacientul la destinație.
În loc sã fii vegheat asupra lui, ajutand paramedicii care îi administrau dozele de morfinã și monitorizându-i bãtãile inimii, cât și respirația, eu mã uitam pe geamul salvãrii.
Intr-un final am ajuns la destinație, paramedicii și medicii nãpustindu-se asupra lui pentru a-l resuscita și al aduce imediat în sala de operație. In schimb eu...
Aveam o stare greu de descris. De obicei aș fi fost prima care sã tratez pe cineva, sã-l ajut, dar acum eram hipnotizatã de priveliștea pe care o aveam descrisã în fațã. Frunzele cãdeau necontenite, nepãsãtoare, asemeni unei prime ninsori. Pãrculețul de lângã spital era mic, dar frumos aranjat. Bãncuțele fuseserã proaspãt vopsite, iar copacii descoperiți pareau sã-și arate adevãrata lor mãreție, invitându-mã parcã sã mã alãtur și eu. Asemeni unei copile m-am așezat cuminte pe bancã, rãmânând cu privirea în gol, în timp ce eu încercam sã gãsesc rãspunsuri în propria mea minte.
Uram toamna. Dintotdeauna o urâsem. Chiar dacã majoritatea familiei mele era nãscuta în aceastã perioadã, eu nu mã simțeam confortabil, împãcatã cu ea. Simțeam cum ceva din mine moare, cã va ajunge sã hiberneze pe timpul iernii asemeni urșilor, și cã abia primãvara, atunci când eu sunt nãscutã, voi renaște din propria mea cenușã, ca si o pasare Phoenix.
Cerul începuse sã se înnoreze, dar mie nu îmi pãsa. Voiam sã mai rãman așa, amorțitã, pentru încã o perioadã de timp. Simțeam cum trecutul se întoarce peste mine și cã mã va înghiți din nou. Nu mai voiam sã simt iar lacrimile curgând pe chipul meu. Am fost rãnitã de prea multe ori și, din pãcate, aceste lucruri au rãmas întipãrite în mintea mea. Nu îmi mai pasã, nu mai vreau sã trãiesc cu amintiri, cu regrete, însã mereu va rãmâne un gol... el.
Nu am avut atâta perioadã de timp încredere în mine, dar în cele din urmã am reușit sã îmi recapãt încrederea distrusã mult prea devreme. Pare absurd, poate pare ilogic, dar eu nu am avut acea urmã de protecție pe care o aștepți sã o ai din partea celui care ar fi trebuit sã aibã grijã de tine, sã te protejeze și sã te înțeleagã... Acelei persoane cãreia îi poți spune tatã.
Tatãl meu s-a dovedit a fii un escroc, un nenorocit, care mã bãtea pe mine și pe cei trei frațiorii mai mici ai mei. Eu eram sora cea mare și trebuia sã am grijã de ei în lipsa mamei mele. Mama mea murise la nașterea ultimului frațior nãscut, Sergiu. Eu eram și mamã și sorã pentru ei, iar de cele mai multe ori, eu încasam bãtãile pe care le dãdea tatãl meu frãțioriilor mei. Am îndurat mult timp aceste chinuri, însã ultima picãturã care a umplut paharul a fost cea în care tatãl meu a încercat sã mã violeze. Astãzi se împlinesc cinci ani de la acel incident. De fricã, de spaimã, am luat cuțitul și i l-am vârât în inimã de mai multe ori. A murit instantaneu, dar eram fericitã. Pe chipul meu se afișase un zâmbet de criminalã, dar mai ales de ușurare cã scãpasem de un așa nemernic din viața mea.
În cele din urmã m-am ridicat și am pãșit agale spre spital. Nu aveam chef astãzi de practicã, însã eram curioasã sã aflu ce se întâmplase cu acel bãiat.
Cum am intrat, asistentele se nepustirã asupra mea, întrebându-mã dacã eu sunt rudã cu el, sau iubita lui. Aveam o micã teamã de a minți, dar nu puteam continua așa, simțind cum vina mã apãsa din ce în ce mai tare. Așa cã am spus cã sunt sora lui. În acel moment asistentele mi-au spus cã este în afara oricãrui pericol și cã îl pot vedea când doresc eu.
Nu am așteptat sã mi se spunã de douã ori și m-am dus glonț la terapie intensivã. Voiam sã-l vãd, voiam sã îi vãd ochii, sã îi aud glasul. Deși îl vãzusem doar o data, se pare cã fusese de ajuns pentru ca între mine și el sã se lege o legãturã destul de puternicã, cel puțin din partea mea.
Am intrat în acel salon. Bineînțeles ca mai erau foarte mulți oameni acolo, unii în stare criticã, alții adormiți, alții morți, dar nici unul nu era ca el. M-am dus lângã patul lui și mã uitam la chipul lui. Avea ochii închiși, însã puteam deduce celelalte trãsãturi. Avea un ten alb, imaculat, nasul perfect, drept, pomeții frumoși rotunzi, urechile nici prea mari, nici prea mici, iar buzele ușor cãrnoase, având o culoare plãcutã asemeni rodiilor. Voiam sã gust din ele, sã mã înfrupt, dar nu puteam face un gest atât de necugetat. Nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine, de unde o așa tentație.
M-am aplecat puțin asupra lui, dorind sã vãd dacã respirã ușor sau greu, iar cu mare dificultate am putut sã stau departe de buzele lui. M-am îndepãrtat ușor de el, și când m-am ridicat sã plec am simțit cum o mânã ma apucã de braț și mã strângea ușor. Era el. Se trezise încetul cu încetul, și am putut sã remarc ochii lui albaștrii frumoși de înger.
- Te rog, nu pleca!
Nu îmi venea sã cred cã mã roagã sã nu plec. Cum își adusese aminte de mine așa ușor? Credeam cã anestezia va dura mult timp, iar mai ales de la șocul accidentului credeam cã va uita orice. Se pare cã mã înșelasem.
- Nu voi pleca. Stai linștit. Voi avea grijã de tine, doar spune-mi cum te cheamã.
Ardeam de curiozitate sã-i aflu numele. Simțeam cã acest înger avea sã mã salveze din aceastã viațã atât de perfectã la exterior, pe atât de groaznicã la interior. Voiam sã cred cã lumea este la picioarele mele, eu sunt prințesa lui și el prințul din poveștile pentru copii. Toți avem vise, dorințe ascunse, dar din pãcate toate au un sfârșit… poate chiar unul neașteptat.
- Cristian, îmi pare bine de cunoștințã. Iar numele tãu este...
- Otilia, și mie îmi pare bine de cunoștințã. Totul va fii bine. Medicii au avut grijã de tine, și se pare cã eu voi fi asistenta ta.
-Lucrezi în acest spital? Ești asistentã?
- Nu, dar trebuie sã fac practicã aici. Mã pregãtesc sã ajung medic. De ajuns cu lucrurile despre mine. Te rog, spune-mi pe cine sã sun, pe cine sã anunț.. Ai rude, prieteni?
Voiam sã îmi spunã sã îi sun pãrinții sau prietenii, sã scap din prinsoarea ochilor lui albaștrii care mã țintuiau in loc. Aveam impresia cã nu aveam aer, iar inima mea o lua ușor la galop. Spre surprinderea mea, el a reacționat într-un mod ciudat. A râs. Pânã și râsul lui era atât de fermecãtor, asemeni unui izvor rece de munte, iar zâmbetul lui perfect ar fi fost invidiat chiar și de cei mai mari actori ai lumii.
- Nu ai pe cine sã suni. Nu am prieteni, nici pãrinți, însã astãzi mi-am gãsit singura mea rudã.
Nu înțelegeam ce voia sã spunã cu acest lucru. Pe cine gãsise astãzi, și de ce îmi zâmbea în acel mod ciudat. Voia parcã sã mã linișteascã sau sã mã îngrijoreze, dar cu toate acestea i-am continuat jocul.
- A, da? Pe cine?
- Hmm, cred cã aceea rudã a mea este chiar mai aproape de mine decât crede ea.
Era oare un joc? Un joc psihologic? Se juca cu mine? Ce încerca sã-mi spunã. Nu înțelegeam sau poate nu voiam sã înțeleg...
- Ce bine! O cunosc? E fatã, e bãiat?
- O cunoști foarte bine, este fatã, și încã una foarte frumoasã. Deșteaptã, draguțã, sãritoare și foarte aproape de sufetul meu.
Începeam sã fiu geloasã. Însemna cã o cunosc foarte bine pe acea fatã, dar eu nu îmi puteam da seama despre cine era vorba. Sã fi fost rudã cu Andreea sau Diana?
- Atunci mã bucur pentru tine, dar eu de unde o cunosc?
- Ești atât de fermecãtoare atunci când nu înțelegi. Aceea persoanã ești tu, Otilia. Tu ești sora mea vitregã.
Am simțit în acel moment cum cerul plumburiu avea sã cadã avalanșã asupra mea. Credeam cã este o încercare, un coșmar, o farsã. Acest bãiat superb, înger, era fratele meu vitreg? Din partea cui? A mamei nu avea cum, așa cã mai rãmânea a acelui nenorocit care mi-a distrus viața. Eram sigurã cã voce nu mai aveam, iar trupul meu tremura probabil din toate încheieturile. Cu toate acestea am reușit sã îmi adun ultimile puteri, întrebându-l:
- Tatãl tãu era și tatãl meu?
M-a privit ușor mirat dar și amuzat în același timp, încuviințând din cap cã da. Mai mult a adãugat povestindu-mi pe scurt, viața lui.
- Eu am douazeci si doi de ani. Tatãl nostru era cãsãtorit cu mama. Când am împlinit vârsta de doi ani, tata ne-a pãrãsit, însurându-se cu mama ta. Eu am fost trimis în strãinãtate la școalã cu internat, iar acum trei ani m-am întors. Mama mi-a povestit de ce s-a întâmplat cu familia lui nouã, și mai ales cu tine. M-am bucurat sã aflu cã acel nenorocit a murit. Îmi pare rãu cã nu am putut avea grijã de tine. Știu cã mai ai trei frãțiori mai mici, iar tu erai cea mare. Tu erai sacul de box, între el și copii. Îmi pare rãu cã ne-am cunoscut în aceste circumstanțe. Sper sã mã accepți ca frate mai mare, chiar dacã nu am fost lângã tine.
Lumea mea se rãsturnase cu susul în jos. Credeam cã eram la camerã ascunsã, cã fabuleazã de la anestezie, dar știa prea multe amãnunte despre mine și familia. Nu am putut sã spun nimic altceva decât: De ce ai venit dupa mine? Rãspunsul lui a fost unul destul de simplu. Voiam sã te cunosc.
- Otilia, mã ierți pentru cã nu am fost alãturi de tine în tot acest timp?
Ce puteam rãspunde? Credea cã vom deveni frãțiori drãguți și cã vom avea grijã unul de altul? Pânã acum câteva minute, eram îndrãgostitã pânã peste cap de el și acum vrea sã fim buni prieteni. Nu am ce sã rãspund, însã pentru a evita sã îi fac mai rãu sãnãtãții lui, i-am rãspuns:
- Da, te iert. O putem lua de la capãt.
Am simțit cum a rãsuflat ușurat, și mi-a spus un mulțumesc afișând zâmbetul lui amețitor. Dupã acele secunde, viața mea iar a luat-o aiurea.
Cristian intrase in stop cardiac. Inima lui încetase sã batã. Medicii se nepustirã asupra lui încercând sã-l readucã la viațã. Din nou eram în aceea transã. Decorul din jurul meu și al lui se schimbau, din acele mobile de spital ajungând din nou în pãrculețul cu frunzele ruginii cãzând nepãsãtoare în jurul meu. Auzeam voci, care mã strigau, dar nu le rãspundeam. Nu aveam nici puterea, nici dorința de a le rãspunde. Nu voiam sã mã gãseascã nimeni. Voiam sã dispar de pe aceastã planetã, știind cã în urma mea nu va rãmâne decât amintirea unei ucigașe, studentã la medicinã. Am vãzut o ultimã frunzã cãzând la picioarele mele, apoi negru.
M-am trezit udã-leoarcã, la mine în pat. Avusesem din nou acel vis, acea amintire, acel coșmar. Trecuserã trei ani de la acel incident, iar în fiecare toamnã, în fiecare noapte, fix pe 13 octombrie, îmi aduc aminte de el. De acel incident, care mã bântuie de atunci și probabil care mã va bântui întreaga mea viațã. Fratele meu vitreg regãsit a murit chiar lângã mine, eu neputând reacționa într-un fel.
Lacrimi amare se aștern din nou pe chipul meu. Nu cred cã voi uita niciodatã acea zi, acel moment atât de crucial din viața mea. Asemeni unei frunze învechite, având în centrul ei o micã perlã din roua proaspãt ascernutã, așa mã simt eu, fãrã putere de a mai continua.

Și cu toate astea, e din nou toamnã...


publicata in 2012-08-21

Love, romance and relationship quotes for your soul

• 'Love is an act of endless forgiveness, a tender look which becomes a habit.'
  ~ Peter Ustinov
• 'Love is the great miracle cure. Loving ourselves works miracles in our lives.'
  ~ Louise Hay
• 'A simple I love you means more than money ...'
  ~ Frank Sinatra